2013.10.16. Sălajul pur și Simplu, Romania

Eifert János, lecție de fotografie în pași de dans

Autor:   Călin Pavăl 16.10.2013

E cinci fără un sfert. Mă încalț și mă duc repede către Centrul de Cultură și Artă, unde urma să aibă loc expoziția foto a lui Eifert János, din Ungaria, fotograf de renume mondial. “Unde e expoziția foto de la ora cinci?”, îl întreb pe gardian? “La etajul I. Da-i mâine.” Mă uit la el și văd că nu înțelege. “Nu, expoziția de astăzi, despre asta întreb.” Omul, zâmbind înțelegător, îmi răspunde: “Da, expoziția la care ai venit astăzi e mâine.” Apoi îmi arată afișul și îmi spune că azi e luni, mâine e marți, 15 octombrie, deci expoziția e mâine. E clar, trebuie să-mi scot capul din nori.

Scurtă lungă introducere

Când am ajuns, în sala de expoziție erau doar Eifert János, Papai Sarolta, managerul cultural al artistului, zălăuancă de origine, și Szabo Attila, managerul Muzeului de Artă “Ioan Sima”, cel care s-a ocupat de organizarea evenimentului, și care stătea ca pe ace – mai erau câteva minute, iar publicul încă nu a apărut. “Sper să vină și public la expoziție, că m-am zbătut mult să fac să iasă totul bine, și chiar merită evenimentul să vină cât mai mulți oameni”, îmi spune, apoi iese afară, așteptând să vină lumea. Care, într-un final, a și venit, astfel că s-a u strâns în jur de 40 de persoane. A urmat apoi o prezentare a artistului fotograf, susținută de Szabo Attila, care a încercat să facă o scurtă introducere, bilingvă, în lumea lui Eifert János, scoțând în evidență valoarea internațională a artistului, care a ajuns, prin evenimentul de la Zalău, la expoziția oficială cu numărul 198. După ceva vreme, renunțând să facă rezumatul teancului gros de foi pe care îl ținea în mână, i-a dat cuvântul artistului fotograf, spre ușurarea acestuia, care, după ce i-a mulțumit lui Attila pentru multele pagini de introducere, a spus, în glumă, că de acum o să trimită ca prezentare biografică doar adresa de e-mail, apoi a început

One man show

Eifert János. Artist foto profesionist, profesor, scriitor de specialitate – a publicat mai multe cărți având ca subiect arta fotografică, de la tehnică, la compoziție, fost dansator profesionist între 1960 și 1977. Dezinvolt, a început lecția de fotografie cu mișcări de dans, dans despre care spune că se regăsește și în fotografiile lui, experiența artistului ca dansator profesionist punându-și amprenta în modul lui de a imortaliza momentele de viață în fotografii, pentru că, zice el, arta foto este arta momentului – un moment, o experiență de viață. Și, pentru un timp a făcut slalom printre lucrările sale, cu cei din public, deveniți acum elevi de moment, pe urmele lui, ascultându-l și admirând fotografiile. S-a oprit prima oară în fața fotografiei intitulate “My Wife with Kata”, realizată în 1966, reprezentând-o, așa cum spune și titlul, pe soția artistului, împreună cu fiica lor – “Să știți că soția mea e la fel de frumoasă și acum, atâta doar că nu o mai poate ridica pe fiica noastră la fel ca înainte”. Lecția de fotografie a continuat, cu elevii de ocazie urmându-l cu aparatele foto în mâini. Eu, cu Canon-ul meu SX150is, aparat care pe stânci, în peșteri, în pădure, pe bicicletă se simte în largul lui, acum e parcă nelalocul lui între aparatele mult mai scumpe și performante din jur. Încerc să-mi scriu ideile în carnețelul mototolit pe care-l port cu mine, apoi mai fac o fotografie, evident, uitând de pixul din mână, mâzgălindu-mi tricoul meu deschis la culoare. Apoi îl urmez mai departe pe Eifert János printre momentele lui de viață transpuse în imagini, gesturi, cuvinte. Alt moment, altă poveste, altă mâzgălitură pe tricou, care, încet, se umple cu linii, puncte și forme ciudate.

Toate lucrările artistului sunt de valoare, dar, ca de obicei, câteva îmi fac cu ochiul, așa că le notez: Herd (Ungaria, 1978), înfățișând o turmă de oi, superb imortalizată; Dawn (Montagne-au-Perche, Franța, 1984), un răsărit de soare care devine, deja, preferatul meu; Magic (Ungaria, 1983), o compoziție coloristică deosebită; Brooklyn Bridge (New York, USA 1978), o uriașă pânză de păianjen din oțel – Spiderman, asta mi-a venit în minte.

Lecția de fotografie s-a încheiat, iar pentru cei care au vrut mai mult, au urmat o serie de proiecții multimedia – diaporame, pe care le creează încă din 1985, pentru care a primit numeroase premii internaționale – care au purtat publicul printre imagini, oameni, culori, muzica lui Vangelis, Jan Garbarek sau Saint Saens, puse laolaltă numai artistul știe cum – Firedance, Labyrinth, China-Silk Road, Eye-Contact. Impresionant.

Publicul, că fără public…

Ca să poți organiza astfel de evenimente culturale, e nevoie de implicare. Am rămas puțin, la final, să vorbesc cu Attila Szabo, șeful secției de artă “Ioan Sima”, care spune că e greu cu finanțarea, dar încearcă să se descurce, și că e bine și așa cum e, chiar dacă ar trebui mai mult. Ni se alătură și Daniel Săuca, șeful Centrului de cultură și Artă. Acuma, sincer, că, vorba aia, se vede cu ochiul liber, oamenii ăștia chiar fac ceva de când sunt șefi acolo unde sunt și se implică în ceea ce fac, așa cum s-a întâmplat și în cazul Muza Fest, în cadrul căruia a avut loc și expoziția foto de față. Însă, amândoi sunt de acord că cel mai important lucru e să se găsească soluții prin care să fie atras publicul către astfel de evenimente, fiindcă, la urma urmei, pentru public se fac toate astea. Iar fără public…